vineri, 7 decembrie 2012

Moş Floca de Mehala



        Ţinând în mână Carneţelul gospodarului destoinic, iar în cealaltă creionul chimic ascuţit impecabil, Victor – nu ne era clar dacă e ʺdomnuʺ sau ʺuicaʺ, sau mai curând ʺtovarăşuʺ – notă cu vigilenţă şi spiritul de răspundere al fostului tipograf ilegalist : ʺCetăţenul Pera comentează din nou ; repetă iarăşi pe limba sârbească ˂ia sam gospodin˃. Anunţ raioanele de P. Oare îi titoist infiltrat?ʺ
            Spun măhălenţii că acest gest i-ar fi fost fatal lui Victor, iar observaţia bunului Petru referitoare la moş Floca Pera, după care ʺăsta cum zice, aşa se întâmplăʺ, le întări convingerea.
            Pe scurt, lucrurile decurseră astfel: locatarii bătrâni ai străzii fuseseră convocaţi pentru amenajarea parcului de cartier, prin muncă voluntară.
            La sosirea lui Victor, însoţit de sectoristul Puiu, moş Floca mormăi –zic martorii- în ideea ʺAdică io sap şi ăsta să-şi târâie grebla…ʺ, în ciuda faptului că vajnicul şef de stradă rupse o coadă de sapă de la prima izbitură, ceea ce nu putea fi semn bun, făcându-l pe acelaşi cârtitor să constate, ca pentru sine, că ʺpă ăştia nici pământu nu-i vrea…ʺ.
            Victor îl întrebă scurt pe bătrân ʺCe ai de comentat, tovarăşu Pera?ʺ, la care moş Floca răspunse, apăsat pe ultimul cuvânt şi fudul : ʺV-am spus să nu mă luaţi pe mine cu dîn astea… ia sam gospodin
            În fapt, noi, copiii, nu ştiam dacă numele său adevărat era Floca… dar ne plăcea cum sună. Pe soţia sa o chema Catiţa, cu siguranţă, dar aveau un câine mic, compact şi cel puţin agitat, dacă nu veşnic nervos, pe care-l botezaseră Focos, alintându-l Fochi, ba chiar Fochiţe. Probabil că există o potrivire atât de evidentă între arţăgoşenia constantă a stăpânului şi cea neobosită a patrupedului, încât drumul de la Focos la Flocos şi apoi la Floca devenea firesc şi de neocolit. Spuneau unii că însăşi Catiţa ar fi fost la originea numelui.
            Dar, înainte ca moartea intempensivă a lui Victor, pe masa de operaţie a spitalului orăşenesc, în urma unei încurcături de maţe – la nici trei zile după ruperea cozii de sapă – să-l facă şi mai respectat, chiar de temut, pe moş Floca, o altă întâmplare, cel puţin spinoasă, îi duse vestea, inclusiv pe străzile laterale, pânăla cele două birturi ale Mehalei.
            Organul de cartier convocase, într-o primăvară, adunarea generală de stradă, în vederea văruirii copacilor şi a soclurilor. Se constată că ʺîn faţa casei tovarăşului Pera, salcâmii s-au cam uscatʺ, la care proprietarul ripostă pe limba lui ʺia sam gospodinʺ, după care ameninţă, spre înţelegerea tuturor, adică româneşte, că dacă vine odată Tito în vizită în Mehala, să-i vadă pe sârbii de aici şi biserica lor, ʺo să-i zic io că îs dă acord cu multe ce face el, da nu cu treaba asta cu tovarăşu, cu druje, cu asta nu!ʺ
            Toate aceste vorbe îi agravară situaţia civică, darmai cu seamă pe cea matrimonială, într-atât încât Catiţa îi spuse – amestecând limbile Mehalei – de se auzi peste trei curţi, împreună cu lătratul nervos al lui focos : ʺMă bărbate, eşti lud. Dă te pui cu ăştia, nu vezi că nu-i bine ? ti şi tu miaştăr acolo, ce, eşti neam de grof ? … mă….sau ce ???ʺ
            La acestea, Pera răspunse cu demnitate şi calm, pe limba strămoşilor săi : ʺNe, ia sam gospodin ! ʺ
            După care Catiţa mai boscorodi neutru că ʺD-aia or ajuns şi copiii dă-ţ zic Moş Floca de Mehala…ʺ.
            Admiraţia vecinilor, chiar a întregii străzi, prin reprezentanţii ei, se manifestă, câteva ore mai târziu, în faţa bufetului LINIŞTEA; la sosirea lui Floca, cei prezenţi, cu moalărul Hansi, măcelarul Arpad şi domnul Ghiţă în halat de brancadier, şeful grătarului cum ici, închinară în cor, ridicându-şi maiestuos, ca într-o liturghie, halbele : ʺO vinit gospodin Pera!ʺ
            Urmă binemeritatul monopol cu sirop, profitând de absenţa lui ʺgospodinʺ, plecă până la preotul sârb, deşi foarte bisericoasă nu părea a fi nici ea.
            Cucernicul Milan îşi udase tocmai straturile cu părădaise şi se cinstea cu o ştamplă de răchie. Auzise de isprava lui Pera şi o sfătui pe femeie să fie liniştită că poate fi şi mai rău în anii ce vin; cât despre spurcăciunea de limbă a soţului… îl înţelegea, căci nici el nu-i iubea pe ăştia, de aia l-au chemat şi la raion şi la vicariat.
            Ajunsă acasă mai descumpănită decât plecase, Catiţa îi spuse omului ei doar atât: ʺPero, Pero, câţi neprieteni îţi faci tu cu limba…ʺ
            El, deşi era sub efectul inconfundabil al dublului monopol, îi adresă nevestei sale câteva cuvinte devenite memorabile printre măhălenţi, prin profunzimea lor : ʺCatiţo, draga mea, omu fără duşmani… îi om fără valoareʺ.

de Dan Negrescu