Bătrânul profesor de muzică
locuia într-o casă de pe vremuri; sau, cel puţin, aşa o credeam noi, pentru că,
din cauza tufelor de liliac, nu vedeai mare lucru din ea.
Cei asemenea lui spuneau că
fusese celebru odinioară; a tradus în română libretele unor opere; chiar pe cel
de la Liliacul,
deşi nu e operă.
Vorbea atâtea limbi...
Mulţi măhălenţi au învăţat
muzică de la el, pentru că dom' profesor ştia şi vioară, şi pian, şi flaut, şi
să dirijeze coruri. Mai ales de sărbători nu se putea fără el. Totuşi
alergătura nu era obositoare, căci toate bisericile, adică românească,
nemţească şi sârbească, erau în acelaşi perimetru.
În acel an, ultimul în care
l-am mai văzut şi auzit, şi în care Isus s-a decis să învie pentru toţi odată,
dom' profesor dirija canonul pe mai multe voci şi la sârbi, şi la români; la
nemţi mai verifica şi orga. In după-amiaza premergătoare învierii, ieşise chiar
din biserica nemţească şi venea hotărât către cea românească, după care,
desigur la fel de ferm, avea să meargă spre cea sârbească. Toaca era în faţa
bisericii, sunând invariabil, chiar dacă bătea cu ciocanele mereu alt tânăr.
Dom' profesor s-a oprit în
dreptul nostru, iar noi l-am salutat. Cineva continua însă să bată toaca, la
care profesorul zise: "Măi orbete, ia mai lasă toaca aia puţin..."
S-a făcut o linişte solemnă, la care tot dom' profesor ne întrebă:
"Măi gorobeţilor, ia
spuneţi, ştiţi voi de ce e Mehala capitala lumii?"
Evident că nu ştiam; iar să
râdem de omul care cunoştea atâtea limbi şi instrumente nu se cădea, aşa că am
mormăit în cor un "nu", mai mult mirat decât sincer, pentru că nu ne
aşteptaserăm la o asemenea întrebare.
Iar dom' profesor ne-a învăţat
atunci, pe viaţă: "Vă spun eu de ce, şi să nu uitaţi, mă, niciodată: de
aia pentru că noi cântăm aici canonul pentru Dumnezău, nu pă tri voci, ci pă
patru limbi, şi pă nemţeşte, şi pă româneşte, şi pă ungureşte, şi pă sârbeşte,
că toţi nis ai Lui".
de Dan Negrescu
