Episodul I
Gheorghe Doja, Locul supliciului
redactat de ing.ec. Adam Rachitovan
Gheorghe Doja își așează tabăra, la sfârșitul lui iunie 1514, la marginea Timișoarei, în câmpia Ulicia, unde începe cartierul Fabric de azi, cu un efectiv de aproximativ 60.000 de iobagi. Terenul din șanțurile cetății îl determină pe Doja să sape un canal, să schimbe albia Begăi, pentru a se apropia mai mult de cetate, pentru a ușura cucerirea Timișoarei.
Armata lui Ioan Szapolya se apropia de Timmișoara. La un atac prin surprindere, oastea țărănimii a suferit o înfrângere totală în ziua de 15 iulie 1514. Conducătorii țărănimii sunt căzuți în mâinile nobililor.
Ziua uciderii căpeteniilor răscoalei a fost fixată pentru 20 iulie. Osândiții au fost scoși din temniță și duși sub zidul unde urma să aibăloc supliciul. (Istoria României, ediția 1962, volumul II)
Castelul Huniade
Din acest palat, de la o fereastră,priveau comiții Ștefan Bathory și Ioan Szapolya supliciul lui Doja. (Banaterra - Timișoara, reședința județului Timiș)
Gheorghe Doja a fost urcatpe un tron de fier înroșit, pe cap a fost pusă o coroană de fier, de asemenea înroșită, iar carnea a fostsmulsă cu clește și dată tovarășilorsăi înfometați. Capul desprinsdetrup a fost trimisla Seghedin. (Istoria României, ediția 1962, volumul II)
Unele ipoteze susțin cătorturarea lui Doja a avut loc lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Locul execuțieisăfie undeva în fața Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului. (Istoria Timișoarei, wikipedia)
Supliciul lui Doja s-a transformat în spectacol, fusese privit de la ferestrele Castelului Huniade. (Monumentele Timișoarei, în trecut și în prezent)
În urma cercetărilor amănunțitem locul execuției barbarea lui Doja este undeva lângă Castel, în fața Hotelului Central de astăzi. (e-Patrimoniu Timisiensis-Monumentul Sf. Maria)
Torturarea lui Doja a avut loc lângă Castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Locul execuției în fața Hotelului Central, lângă Muzeul Banatului. (e-Patrimoniu Timisiensis-Timișoara în regatul maghiar)
Concluzia
În secolul al XVI-lea fortificațiile orașului erau puternic favorizate de faptul că cetatea era înconjurată din toate părțile de apă, mlaștini, stuf. Ziua ucederii căpeteniilor răscoalei a fost fixată pentru 20 iulie. Osândiții au fost scoși din temniță și duși sub zidul (Cetatea Huniade) unde urma să aibă loc supliciul. Greșit este menționat în articolul „Statuia Sfânta Maria din Piața Maria” că „Tradiția spune că aici a fost executat Gheorghe Doja” (Wikipedia, 25 sept.2013). De asemenea, în documentul „Monumentul Sf. Maria”, pe spatele ansamblului se află o inscripție în limba maghiară: „Sfintei Fecioare patroane, pe locul unde a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte” (e-Patrimoniu Timisiensis)
Statuia lui Gheorghe Doja este amplasată în Piața Plevnei. Conform reglementărilor din evul mediu, statuia, monumentul, și alte obiecte se amplasau pe locul desfășurării evenimentului istoric. Aceleași prevederi ar trebui să fie aplicate și pentru statuia lui Gheorghe Doja din piața Plevnei, de unde ar trebui să fie mutată pe locul supliciului, lângă Castelul Huniade. În Piața Plevnei ar putea fi amplasate busturi ale eroilor în luptele de la Plevna, Războiul de Independență, 1877-1878. (Maiorul George Șonțu, căpitanul Nicolae Walter Mărăcineanu, sublocotenentul Dumitru Lemnea sau alții)
Sunt încă publicații care ignoră adevărul istoric, fiind o sfidare a Istoriei României.
Parcul Gheorghe Doja (Timișoara) piață (publică)
În Piața Plevnei de astăzi există un mic părculeț care este dominatde statuia impunătoare a martirului Gheorghe Doja, de unde și denumirea de Parcul Doja.
(vezi Wikimap, Parcul Gheorghe Doja - Monitorul Primăriei Municipiului Timișoara, 27 mai 2006, Parcul Gheorghe Doja - Wikipedia 22 august 2013, Parcul Doja sau Parcul cu platani - Libertatea -ziarul românilor din Serbia)
PS:
Consider necesar un comunicat de presăcare să dezavueze alte denumiri pentru Piața Plevnei
marți, 21 ianuarie 2014
vineri, 7 decembrie 2012
Moş Floca de Mehala
Ţinând în mână Carneţelul gospodarului destoinic, iar în
cealaltă creionul chimic ascuţit
impecabil, Victor – nu ne era clar dacă e ʺdomnuʺ sau
ʺuicaʺ, sau mai curând ʺtovarăşuʺ – notă cu vigilenţă şi spiritul
de răspundere al fostului tipograf ilegalist : ʺCetăţenul
Pera comentează din nou ; repetă iarăşi pe limba sârbească ˂ia sam gospodin˃. Anunţ raioanele
de P. Oare îi titoist infiltrat?ʺ
Spun măhălenţii că acest gest i-ar fi fost fatal lui Victor, iar
observaţia
bunului Petru referitoare la moş
Floca Pera, după care ʺăsta
cum zice, aşa se
întâmplăʺ, le
întări convingerea.
Pe scurt, lucrurile decurseră
astfel: locatarii bătrâni ai străzii fuseseră convocaţi pentru amenajarea parcului de cartier, prin muncă
voluntară.
La sosirea
lui Victor, însoţit
de sectoristul Puiu, moş
Floca mormăi –zic martorii- în ideea ʺAdică io sap şi ăsta să-şi
târâie grebla…ʺ, în
ciuda faptului că vajnicul şef
de stradă rupse o coadă de sapă de la prima izbitură, ceea ce nu putea fi semn
bun, făcându-l pe acelaşi
cârtitor să constate, ca pentru sine, că ʺpă ăştia
nici pământu nu-i vrea…ʺ.
Victor îl întrebă scurt pe bătrân ʺCe ai de comentat, tovarăşu Pera?ʺ, la care moş Floca răspunse, apăsat pe ultimul cuvânt şi fudul : ʺV-am spus să nu mă luaţi pe mine cu dîn astea… ia sam gospodin!ʺ
În fapt, noi, copiii, nu ştiam dacă numele său adevărat era Floca… dar ne plăcea
cum sună. Pe soţia
sa o chema Catiţa,
cu siguranţă,
dar aveau un câine mic, compact şi
cel puţin agitat,
dacă nu veşnic
nervos, pe care-l botezaseră Focos, alintându-l Fochi, ba chiar Fochiţe. Probabil că există o potrivire atât de evidentă între
arţăgoşenia constantă a stăpânului şi cea neobosită a patrupedului, încât drumul de la Focos
la Flocos şi apoi
la Floca devenea firesc şi de
neocolit. Spuneau unii că însăşi Catiţa ar
fi fost la originea numelui.
Dar, înainte ca moartea intempensivă
a lui Victor, pe masa de operaţie a
spitalului orăşenesc,
în urma unei încurcături de maţe –
la nici trei zile după ruperea cozii de
sapă – să-l facă şi
mai respectat, chiar de temut, pe moş Floca, o altă întâmplare, cel puţin spinoasă, îi duse vestea, inclusiv pe străzile
laterale, pânăla cele două birturi ale Mehalei.
Organul de cartier convocase, într-o
primăvară, adunarea generală de stradă, în vederea văruirii copacilor şi a soclurilor. Se constată că ʺîn faţa
casei tovarăşului
Pera, salcâmii s-au cam uscatʺ, la
care proprietarul ripostă pe limba lui ʺia sam gospodinʺ, după care ameninţă, spre înţelegerea
tuturor, adică româneşte,
că dacă vine odată Tito în vizită în Mehala, să-i vadă pe sârbii de aici şi biserica lor, ʺo să-i zic io că îs dă acord cu multe ce face el, da nu
cu treaba asta cu tovarăşu,
cu druje, cu asta nu!ʺ
Toate aceste vorbe îi agravară situaţia civică, darmai cu seamă pe cea matrimonială, într-atât
încât Catiţa îi
spuse – amestecând limbile Mehalei – de se auzi peste trei curţi, împreună cu lătratul nervos al lui focos : ʺMă bărbate, eşti lud. Dă te pui cu ăştia, nu vezi că nu-i bine ? Eşti şi tu
miaştăr acolo, ce, eşti neam de grof ? … mă….sau ce ???ʺ
La acestea, Pera răspunse cu
demnitate şi
calm, pe limba strămoşilor
săi : ʺNe,
ia sam gospodin ! ʺ
După care Catiţa mai boscorodi neutru că ʺD-aia or ajuns şi copiii dă-ţ zic
Moş Floca de Mehala…ʺ.
Admiraţia vecinilor, chiar a întregii străzi, prin reprezentanţii ei, se manifestă, câteva ore mai târziu, în faţa bufetului LINIŞTEA; la sosirea lui Floca, cei prezenţi, cu moalărul Hansi, măcelarul Arpad şi domnul Ghiţă în
halat de brancadier, şeful
grătarului cum ici, închinară în cor, ridicându-şi maiestuos, ca într-o liturghie, halbele : ʺO vinit gospodin Pera!ʺ
Urmă binemeritatul monopol cu sirop,
profitând de absenţa
lui ʺgospodinʺ, plecă până la preotul sârb, deşi foarte bisericoasă nu părea a fi nici ea.
Cucernicul Milan îşi udase tocmai straturile cu părădaise şi se cinstea cu o ştamplă de răchie. Auzise de isprava lui Pera şi o sfătui pe femeie să fie liniştită că poate fi şi mai rău în anii ce vin; cât despre spurcăciunea
de limbă a soţului…
îl înţelegea, căci nici el nu-i iubea
pe ăştia, de aia l-au chemat şi la raion şi la
vicariat.
Ajunsă acasă mai descumpănită decât
plecase, Catiţa îi
spuse omului ei doar atât: ʺPero,
Pero, câţi
neprieteni îţi
faci tu cu limba…ʺ
El, deşi era sub efectul inconfundabil al dublului monopol, îi
adresă nevestei sale câteva cuvinte devenite memorabile printre măhălenţi, prin profunzimea lor : ʺCatiţo,
draga mea, omu fără duşmani…
îi om fără valoareʺ.
de Dan Negrescu
joi, 22 noiembrie 2012
Canon pentru Dumnezeu în capitala lumii
Bătrânul profesor de muzică
locuia într-o casă de pe vremuri; sau, cel puţin, aşa o credeam noi, pentru că,
din cauza tufelor de liliac, nu vedeai mare lucru din ea.
Cei asemenea lui spuneau că
fusese celebru odinioară; a tradus în română libretele unor opere; chiar pe cel
de la Liliacul,
deşi nu e operă.
Vorbea atâtea limbi...
Mulţi măhălenţi au învăţat
muzică de la el, pentru că dom' profesor ştia şi vioară, şi pian, şi flaut, şi
să dirijeze coruri. Mai ales de sărbători nu se putea fără el. Totuşi
alergătura nu era obositoare, căci toate bisericile, adică românească,
nemţească şi sârbească, erau în acelaşi perimetru.
În acel an, ultimul în care
l-am mai văzut şi auzit, şi în care Isus s-a decis să învie pentru toţi odată,
dom' profesor dirija canonul pe mai multe voci şi la sârbi, şi la români; la
nemţi mai verifica şi orga. In după-amiaza premergătoare învierii, ieşise chiar
din biserica nemţească şi venea hotărât către cea românească, după care,
desigur la fel de ferm, avea să meargă spre cea sârbească. Toaca era în faţa
bisericii, sunând invariabil, chiar dacă bătea cu ciocanele mereu alt tânăr.
Dom' profesor s-a oprit în
dreptul nostru, iar noi l-am salutat. Cineva continua însă să bată toaca, la
care profesorul zise: "Măi orbete, ia mai lasă toaca aia puţin..."
S-a făcut o linişte solemnă, la care tot dom' profesor ne întrebă:
"Măi gorobeţilor, ia
spuneţi, ştiţi voi de ce e Mehala capitala lumii?"
Evident că nu ştiam; iar să
râdem de omul care cunoştea atâtea limbi şi instrumente nu se cădea, aşa că am
mormăit în cor un "nu", mai mult mirat decât sincer, pentru că nu ne
aşteptaserăm la o asemenea întrebare.
Iar dom' profesor ne-a învăţat
atunci, pe viaţă: "Vă spun eu de ce, şi să nu uitaţi, mă, niciodată: de
aia pentru că noi cântăm aici canonul pentru Dumnezău, nu pă tri voci, ci pă
patru limbi, şi pă nemţeşte, şi pă româneşte, şi pă ungureşte, şi pă sârbeşte,
că toţi nis ai Lui".
de Dan Negrescu
joi, 8 noiembrie 2012
Descoperă cartierul istoric al Timişoarei: Mehala
De unde a
venit numele de „Mehala” şi ce colonii s-au perindat prin cartier?
Află mai
multe poveşti de la istoricii oraşului, condimentate cu muzică, texte ale unor scriitori
importanţi, scenete de teatru haioase şi interactive şi lucrări plastice realizate de elevi.
UNDE? Şcoala Gimnazială Nr. 19 Avram Iancu
CÂND? Vineri,
9 noiembrie 2012, ora 13:00
Află
trecutul cartierului tău şi povesteşte-l şi altora!
vineri, 26 octombrie 2012
Atelierul de linogravură
Ziua de 23.10.2012
a fost una specială pentru elevii Şcolii Gimnaziale Nr. 19 din cartierul Mehala.
50 elevi din
clasele a VI-a B şi a IV-a C, împreună cu artiştii plastici ai Fundaţiei Rubin,
au învăţat despre tehnica de linogravură. După cum îi spune şi numele, este
tehnica gravurii în linoleum, un material recent care a încercat să preia rolul
lemnului. Placa de linoleum, după ce a fost încernăluită cu cerneală
tipografică pe toată suprafaţa plăcii de linoleum, s-a tipărit pe o coală de
hârtie cu ajutorul presei tipografice.
Suprafaţa de
tipărit nu a fost mare, aşa că s-a imprimat cu ajutorul lingurii prin presiune
şi mişcări circulare, copiii implicându-se mai activ şi cu mai mult entuziasm.
După ce s-a realizat tipărirea, exemplarele s-au lăsat la uscat. Acestea înfăţişează stiluri arhitecturale, şi bisericile reprezentative ale cartierului.
Rezultatele artistice de creaţie în urma atelierului le veţi descoperi în fotografiile de mai jos!
Rezultatele artistice de creaţie în urma atelierului le veţi descoperi în fotografiile de mai jos!
vineri, 12 octombrie 2012
Documentaţie istorică - Cartierul MEHALA
Este singurul cartier actual
care a existat şi în Evul Mediu, în perioada stăpânirii otomane. Denumirea vine
de la cuvântul turcesc Mahala, cartier mărginaş al unui oraş. Între zidurile
cetăţii Timişoara şi cartierul iniţial exista o distanţă de câţiva kilometri, în
care în timp au fost construite diverse clădiri, de exemplu cartierul
Circumvalaţiunii a apropiat Mehala de
cetate.
În această zonă se afla şi reşedinţa de vară a Paşei de
Timişoara, construcţie aşezată pe un teren mărginaş cu o fântână care este
cunoscută ca având o apă deosebit de bună. În timpul Habsburgilor aici s-a
aflat reşedinţa de vară a guvernatorului militar, apoi civil al Banatului. După
arderea ei în anul 1849, ruinele s-au deteriorat, rămânând vizibile doar
pivniţa şi fântâna reşedinţei. Mehala era cunoscută în Timişoara de altădată
mai ales pentru Fântâna Paşei, cum era denumită reşedinţa de vară a paşei
Brunner. Cu un pavilion central în mijlocul unei grădini tipic orientale,
reşedinţa a fost păstrată şi folosită de către conducătorii oraşului şi după
alungarea turcilor din 1716 devenind, sub cârmuire austriacă, „Präsident
Garden”. Ajunsă în administraţia Episcopiei Ortodoxe, Fântâna Paşei avea să
sufere în urma atacului revoluţionarilor de la 1848, fiind arsă până la
temelii; nu a mai fost construită apoi. Urmele au rămas însă mult timp după
aceea, timişorenii trecuţi de prima tinereţe amintindu-şi cu siguranţă ruinele
din Calea Torontalului, mărturii ale locului unde, acum aproape 300 de ani, Prinţul
Eugeniu de Savoya şi Mehmed Aga semnau actul de capitulare prin care Timişoara
redevenea creştină.
După
dispariţia cartierului medieval Palanca Mare, o parte a locuitorilor se mută în
Mehala, sat cu primărie proprie, separat de Timişoara. Populaţia era în special
ortodoxă, mai apoi se alătură acestora locuitori germani şi maghiari. În anul 1751
Mehala plătea un impozit similar cu cel al cartierului Fabric, cel mai populat
al oraşului.
În jurul Mehalei
au existat câteva colonii: Ronaţ, Anheuer, Blaşcovici, care astăzi sunt
integrate cartierului. Cele trei biserici din piaţa centrală Avram Iancu:
ortodoxă sârbă - cea mai veche din cartier, romano-catolică şi cea ortodoxă
română întregesc caracterul de Banat în miniatură al acestui cartier.
În 1 ianuarie
1910 comuna Mehala devine al V-lea cartier al oraşului Timişoara, prin
Hotărârea Consiliului Local, primind oficial numele de Franzstadt, deşi toată
populaţia îi zicea în continuare Mehala.
Tradiţiile şi obiceiurile populaţiei au fost deosebit de
interesante, particulare faţă de alte cartiere. Marea lor majoritate s-au
atenuat, unele au dispărut chiar. Odată cu plecarea multor măhălenţi în oraş
sau în lumea largă, tradiţile se atenuează. Încă există măhălenţi în Timişoara,
care sunt repere ale artei şi culturii cartierului, conservând vechile tradiţii
în încercarea de a le face cât mai cunoscute în rândul populaţiei actuale.
Cartierul Mehala
a fost unit cu Cartierul Cetate prin intermediul tramvaiului nr. 4, care
circulă şi acum. În acelaşi timp drumul putea fi scurtat pe drumul care azi
este str. Gheorghe Lazăr.
Sportul reprezentativ al cartierului, fotbalul, a fost
leagănul fotbalului timişorean. Zeci de echipe se întreceau pe terenuri
improvizate sau pe cel existent odinioară în zona Circumvalaţiunii II de azi.
Una din aceste echipe se numea chiar Larma, datorită jucătorilor mai gălăgioşi.
Se juca fotbal în diferite tipuri de echipe, cei tineri şi cei maturi, între
cei din Nord şi Sud, între cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi. Dintre marile
nume ale fotbalului românesc şi nu numai, născuţi şi crescuţi în Mehala, îi
amintim aici pe Pavlovici, Deheleanu, Bădeanţu, Sfera, Weczel, Vogl, Kovacs I,
jucători internaţionali. Larmatierii jucau hochei pe gheaţă la Balta verde.
Dintre
remarcabilele personalităţi ale Mehalei merită amintiţi pe scurt următorii:
Samoil Şagovici, jurist, primar al Timişoarei şi unul dintre artizanii
construcţiei Catedralei din Mehala, Ioan Doboşan, primar al oraşului, Vasile
Ubegan, preotul Ioan Plavoşin.
Construcţia cartierului
Circumvalaţiunii a însemnat dispariţia fostului loc al târgului, apoi sediu al
unor unităţi militare şi integrarea constructivă definitivă a Mehalei ca parte
integrantă a Timişoarei.
Prof. Dr. Ioan Haţegan
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

