Consiliul consultativ. Momente din istoria Municipiului Timisoara

Episodul I
Gheorghe Doja, Locul supliciului

redactat de ing.ec. Adam Rachitovan

Gheorghe Doja își așează tabăra, la sfârșitul lui iunie 1514, la marginea Timișoarei, în câmpia Ulicia, unde începe cartierul Fabric de azi, cu un efectiv de aproximativ 60.000 de iobagi. Terenul din șanțurile cetății îl determină pe Doja să sape un canal, să schimbe albia Begăi, pentru a se apropia mai mult de cetate, pentru a ușura cucerirea Timișoarei.
Armata lui Ioan Szapolya se apropia de Timmișoara. La un atac prin surprindere, oastea țărănimii a suferit o înfrângere totală în ziua de 15 iulie 1514. Conducătorii țărănimii sunt căzuți în mâinile nobililor.
Ziua uciderii căpeteniilor răscoalei a fost fixată pentru 20 iulie. Osândiții au fost scoși din temniță și duși sub zidul unde urma să aibăloc supliciul. (Istoria României, ediția 1962, volumul II)
Castelul Huniade
Din acest palat, de la o fereastră,priveau comiții Ștefan Bathory și Ioan Szapolya supliciul lui Doja. (Banaterra - Timișoara, reședința județului Timiș)
Gheorghe Doja a fost urcatpe un tron de fier înroșit, pe cap a fost pusă o coroană de fier, de asemenea înroșită, iar carnea a fostsmulsă cu clește și dată tovarășilorsăi înfometați. Capul desprinsdetrup a fost trimisla Seghedin. (Istoria României, ediția 1962, volumul II)
Unele ipoteze susțin cătorturarea lui Doja a avut loc lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Locul execuțieisăfie undeva în fața Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului. (Istoria Timișoarei, wikipedia)
Supliciul lui Doja s-a transformat în spectacol, fusese privit de la ferestrele Castelului Huniade. (Monumentele Timișoarei, în trecut și în prezent)
În urma cercetărilor amănunțitem locul execuției barbarea lui Doja este undeva lângă Castel, în fața Hotelului Central de astăzi. (e-Patrimoniu Timisiensis-Monumentul Sf. Maria)
Torturarea lui Doja a avut loc lângă Castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Locul execuției în fața Hotelului Central, lângă Muzeul Banatului. (e-Patrimoniu Timisiensis-Timișoara în regatul maghiar)
Concluzia
În secolul al XVI-lea fortificațiile orașului erau puternic favorizate de faptul că cetatea era înconjurată din toate părțile de apă, mlaștini, stuf. Ziua ucederii căpeteniilor răscoalei a fost fixată pentru 20 iulie. Osândiții au fost scoși din temniță și duși sub zidul (Cetatea Huniade) unde urma să aibă loc supliciul. Greșit este menționat în articolul „Statuia Sfânta Maria din Piața Maria” că „Tradiția spune că aici a fost executat Gheorghe Doja” (Wikipedia, 25 sept.2013). De asemenea, în documentul „Monumentul Sf. Maria”, pe spatele ansamblului se află o inscripție în limba maghiară: „Sfintei Fecioare patroane, pe locul unde a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte” (e-Patrimoniu Timisiensis)
Statuia lui Gheorghe Doja este amplasată în Piața Plevnei. Conform reglementărilor din evul mediu, statuia, monumentul, și alte obiecte se amplasau pe locul desfășurării evenimentului istoric. Aceleași prevederi ar trebui să fie aplicate și pentru statuia lui Gheorghe Doja din piața Plevnei, de unde ar trebui să fie mutată pe locul supliciului, lângă Castelul Huniade. În Piața Plevnei ar putea fi amplasate busturi ale eroilor în luptele de la Plevna, Războiul de Independență, 1877-1878. (Maiorul George Șonțu, căpitanul Nicolae Walter Mărăcineanu, sublocotenentul Dumitru Lemnea sau alții)
Sunt încă publicații care ignoră adevărul istoric, fiind o sfidare a Istoriei României.
Parcul Gheorghe Doja (Timișoara) piață (publică)
În Piața Plevnei de astăzi există un mic părculeț care este dominatde statuia impunătoare a martirului Gheorghe Doja, de unde și denumirea de Parcul Doja.
(vezi Wikimap, Parcul Gheorghe Doja - Monitorul Primăriei Municipiului Timișoara, 27 mai 2006, Parcul Gheorghe Doja - Wikipedia 22 august 2013, Parcul Doja sau Parcul cu platani - Libertatea -ziarul românilor din Serbia)

PS:
Consider necesar un comunicat de presăcare să dezavueze alte denumiri pentru Piața Plevnei

Moş Floca de Mehala

        Ţinând în mână Carneţelul gospodarului destoinic, iar în cealaltă creionul chimic ascuţit impecabil, Victor – nu ne era clar dacă e ʺdomnuʺ sau ʺuicaʺ, sau mai curând ʺtovarăşuʺ – notă cu vigilenţă şi spiritul de răspundere al fostului tipograf ilegalist : ʺCetăţenul Pera comentează din nou ; repetă iarăşi pe limba sârbească ˂ia sam gospodin˃. Anunţ raioanele de P. Oare îi titoist infiltrat?ʺ

            Spun măhălenţii că acest gest i-ar fi fost fatal lui Victor, iar observaţia bunului Petru referitoare la moş Floca Pera, după care ʺăsta cum zice, aşa se întâmplăʺ, le întări convingerea.

            Pe scurt, lucrurile decurseră astfel: locatarii bătrâni ai străzii fuseseră convocaţi pentru amenajarea parcului de cartier, prin muncă voluntară.

            La sosirea lui Victor, însoţit de sectoristul Puiu, moş Floca mormăi –zic martorii- în ideea ʺAdică io sap şi ăsta să-şi târâie grebla…ʺ, în ciuda faptului că vajnicul şef de stradă rupse o coadă de sapă de la prima izbitură, ceea ce nu putea fi semn bun, făcându-l pe acelaşi cârtitor să constate, ca pentru sine, că ʺpă ăştia nici pământu nu-i vrea…ʺ.

            Victor îl întrebă scurt pe bătrân ʺCe ai de comentat, tovarăşu Pera?ʺ, la care moş Floca răspunse, apăsat pe ultimul cuvânt şi fudul : ʺV-am spus să nu mă luaţi pe mine cu dîn astea… ia sam gospodin!ʺ

            În fapt, noi, copiii, nu ştiam dacă numele său adevărat era Floca… dar ne plăcea cum sună. Pe soţia sa o chema Catiţa, cu siguranţă, dar aveau un câine mic, compact şi cel puţin agitat, dacă nu veşnic nervos, pe care-l botezaseră Focos, alintându-l Fochi, ba chiar Fochiţe. Probabil că există o potrivire atât de evidentă între arţăgoşenia constantă a stăpânului şi cea neobosită a patrupedului, încât drumul de la Focos la Flocos şi apoi la Floca devenea firesc şi de neocolit. Spuneau unii că însăşi Catiţa ar fi fost la originea numelui.

            Dar, înainte ca moartea intempensivă a lui Victor, pe masa de operaţie a spitalului orăşenesc, în urma unei încurcături de maţe – la nici trei zile după ruperea cozii de sapă – să-l facă şi mai respectat, chiar de temut, pe moş Floca, o altă întâmplare, cel puţin spinoasă, îi duse vestea, inclusiv pe străzile laterale, pânăla cele două birturi ale Mehalei.

            Organul de cartier convocase, într-o primăvară, adunarea generală de stradă, în vederea văruirii copacilor şi a soclurilor. Se constată că ʺîn faţa casei tovarăşului Pera, salcâmii s-au cam uscatʺ, la care proprietarul ripostă pe limba lui ʺia sam gospodinʺ, după care ameninţă, spre înţelegerea tuturor, adică româneşte, că dacă vine odată Tito în vizită în Mehala, să-i vadă pe sârbii de aici şi biserica lor, ʺo să-i zic io că îs dă acord cu multe ce face el, da nu cu treaba asta cu tovarăşu, cu druje, cu asta nu!ʺ

            Toate aceste vorbe îi agravară situaţia civică, darmai cu seamă pe cea matrimonială, într-atât încât Catiţa îi spuse – amestecând limbile Mehalei – de se auzi peste trei curţi, împreună cu lătratul nervos al lui focos : ʺMă bărbate, eşti lud. Dă te pui cu ăştia, nu vezi că nu-i bine ? Eşti şi tu miaştăr acolo, ce, eşti neam de grof ? … mă….sau ce ???ʺ

            La acestea, Pera răspunse cu demnitate şi calm, pe limba strămoşilor săi : ʺNe, ia sam gospodin ! ʺ

            După care Catiţa mai boscorodi neutru că ʺD-aia or ajuns şi copiii dă-ţ zic Moş Floca de Mehala…ʺ.

            Admiraţia vecinilor, chiar a întregii străzi, prin reprezentanţii ei, se manifestă, câteva ore mai târziu, în faţa bufetului LINIŞTEA; la sosirea lui Floca, cei prezenţi, cu moalărul Hansi, măcelarul Arpad şi domnul Ghiţă în halat de brancadier, şeful grătarului cum ici, închinară în cor, ridicându-şi maiestuos, ca într-o liturghie, halbele : ʺO vinit gospodin Pera!ʺ

            Urmă binemeritatul monopol cu sirop, profitând de absenţa lui ʺgospodinʺ, plecă până la preotul sârb, deşi foarte bisericoasă nu părea a fi nici ea.

            Cucernicul Milan îşi udase tocmai straturile cu părădaise şi se cinstea cu o ştamplă de răchie. Auzise de isprava lui Pera şi o sfătui pe femeie să fie liniştită că poate fi şi mai rău în anii ce vin; cât despre spurcăciunea de limbă a soţului… îl înţelegea, căci nici el nu-i iubea pe ăştia, de aia l-au chemat şi la raion şi la vicariat.

            Ajunsă acasă mai descumpănită decât plecase, Catiţa îi spuse omului ei doar atât: ʺPero, Pero, câţi neprieteni îţi faci tu cu limba…ʺ

            El, deşi era sub efectul inconfundabil al dublului monopol, îi adresă nevestei sale câteva cuvinte devenite memorabile printre măhălenţi, prin profunzimea lor : ʺCatiţo, draga mea, omu fără duşmani… îi om fără valoareʺ.

de Dan Negrescu

Canon pentru Dumnezeu în capitala lumii

Bătrânul profesor de muzică locuia într-o casă de pe vremuri; sau, cel puţin, aşa o credeam noi, pentru că, din cauza tufelor de liliac, nu vedeai mare lucru din ea.

Cei asemenea lui spuneau că fusese celebru odinioară; a tradus în română libretele unor opere; chiar pe cel de la Liliacul, deşi nu e operă. Vorbea atâtea limbi...

Mulţi măhălenţi au învăţat muzică de la el, pentru că dom' profesor ştia şi vioară, şi pian, şi flaut, şi să dirijeze coruri. Mai ales de sărbători nu se putea fără el. Totuşi alergătura nu era obositoare, căci toate bisericile, adică românească, nemţească şi sârbească, erau în acelaşi perimetru.

În acel an, ultimul în care l-am mai văzut şi auzit, şi în care Isus s-a decis să învie pentru toţi odată, dom' profesor dirija canonul pe mai multe voci şi la sârbi, şi la români; la nemţi mai verifica şi orga. In după-amiaza premergătoare învierii, ieşise chiar din biserica nemţească şi venea hotărât către cea românească, după care, desigur la fel de ferm, avea să meargă spre cea sârbească. Toaca era în faţa bisericii, sunând invariabil, chiar dacă bătea cu ciocanele mereu alt tânăr.

Dom' profesor s-a oprit în dreptul nostru, iar noi l-am salutat. Cineva continua însă să bată toaca, la care profesorul zise: "Măi orbete, ia mai lasă toaca aia puţin..." S-a făcut o linişte solemnă, la care tot dom' profesor ne întrebă:

"Măi gorobeţilor, ia spuneţi, ştiţi voi de ce e Mehala capitala lumii?"

Evident că nu ştiam; iar să râdem de omul care cunoştea atâtea limbi şi instrumente nu se cădea, aşa că am mormăit în cor un "nu", mai mult mirat decât sincer, pentru că nu ne aşteptaserăm la o asemenea întrebare. 

Iar dom' profesor ne-a învăţat atunci, pe viaţă: "Vă spun eu de ce, şi să nu uitaţi, mă, niciodată: de aia pentru că noi cântăm aici canonul pentru Dumnezău, nu pă tri voci, ci pă patru limbi, şi pă nemţeşte, şi pă româneşte, şi pă ungureşte, şi pă sârbeşte, că toţi nis ai Lui".

de Dan Negrescu