Moş Floca de Mehala

        Ţinând în mână Carneţelul gospodarului destoinic, iar în cealaltă creionul chimic ascuţit impecabil, Victor – nu ne era clar dacă e ʺdomnuʺ sau ʺuicaʺ, sau mai curând ʺtovarăşuʺ – notă cu vigilenţă şi spiritul de răspundere al fostului tipograf ilegalist : ʺCetăţenul Pera comentează din nou ; repetă iarăşi pe limba sârbească ˂ia sam gospodin˃. Anunţ raioanele de P. Oare îi titoist infiltrat?ʺ

            Spun măhălenţii că acest gest i-ar fi fost fatal lui Victor, iar observaţia bunului Petru referitoare la moş Floca Pera, după care ʺăsta cum zice, aşa se întâmplăʺ, le întări convingerea.

            Pe scurt, lucrurile decurseră astfel: locatarii bătrâni ai străzii fuseseră convocaţi pentru amenajarea parcului de cartier, prin muncă voluntară.

            La sosirea lui Victor, însoţit de sectoristul Puiu, moş Floca mormăi –zic martorii- în ideea ʺAdică io sap şi ăsta să-şi târâie grebla…ʺ, în ciuda faptului că vajnicul şef de stradă rupse o coadă de sapă de la prima izbitură, ceea ce nu putea fi semn bun, făcându-l pe acelaşi cârtitor să constate, ca pentru sine, că ʺpă ăştia nici pământu nu-i vrea…ʺ.

            Victor îl întrebă scurt pe bătrân ʺCe ai de comentat, tovarăşu Pera?ʺ, la care moş Floca răspunse, apăsat pe ultimul cuvânt şi fudul : ʺV-am spus să nu mă luaţi pe mine cu dîn astea… ia sam gospodin!ʺ

            În fapt, noi, copiii, nu ştiam dacă numele său adevărat era Floca… dar ne plăcea cum sună. Pe soţia sa o chema Catiţa, cu siguranţă, dar aveau un câine mic, compact şi cel puţin agitat, dacă nu veşnic nervos, pe care-l botezaseră Focos, alintându-l Fochi, ba chiar Fochiţe. Probabil că există o potrivire atât de evidentă între arţăgoşenia constantă a stăpânului şi cea neobosită a patrupedului, încât drumul de la Focos la Flocos şi apoi la Floca devenea firesc şi de neocolit. Spuneau unii că însăşi Catiţa ar fi fost la originea numelui.

            Dar, înainte ca moartea intempensivă a lui Victor, pe masa de operaţie a spitalului orăşenesc, în urma unei încurcături de maţe – la nici trei zile după ruperea cozii de sapă – să-l facă şi mai respectat, chiar de temut, pe moş Floca, o altă întâmplare, cel puţin spinoasă, îi duse vestea, inclusiv pe străzile laterale, pânăla cele două birturi ale Mehalei.

            Organul de cartier convocase, într-o primăvară, adunarea generală de stradă, în vederea văruirii copacilor şi a soclurilor. Se constată că ʺîn faţa casei tovarăşului Pera, salcâmii s-au cam uscatʺ, la care proprietarul ripostă pe limba lui ʺia sam gospodinʺ, după care ameninţă, spre înţelegerea tuturor, adică româneşte, că dacă vine odată Tito în vizită în Mehala, să-i vadă pe sârbii de aici şi biserica lor, ʺo să-i zic io că îs dă acord cu multe ce face el, da nu cu treaba asta cu tovarăşu, cu druje, cu asta nu!ʺ

            Toate aceste vorbe îi agravară situaţia civică, darmai cu seamă pe cea matrimonială, într-atât încât Catiţa îi spuse – amestecând limbile Mehalei – de se auzi peste trei curţi, împreună cu lătratul nervos al lui focos : ʺMă bărbate, eşti lud. Dă te pui cu ăştia, nu vezi că nu-i bine ? Eşti şi tu miaştăr acolo, ce, eşti neam de grof ? … mă….sau ce ???ʺ

            La acestea, Pera răspunse cu demnitate şi calm, pe limba strămoşilor săi : ʺNe, ia sam gospodin ! ʺ

            După care Catiţa mai boscorodi neutru că ʺD-aia or ajuns şi copiii dă-ţ zic Moş Floca de Mehala…ʺ.

            Admiraţia vecinilor, chiar a întregii străzi, prin reprezentanţii ei, se manifestă, câteva ore mai târziu, în faţa bufetului LINIŞTEA; la sosirea lui Floca, cei prezenţi, cu moalărul Hansi, măcelarul Arpad şi domnul Ghiţă în halat de brancadier, şeful grătarului cum ici, închinară în cor, ridicându-şi maiestuos, ca într-o liturghie, halbele : ʺO vinit gospodin Pera!ʺ

            Urmă binemeritatul monopol cu sirop, profitând de absenţa lui ʺgospodinʺ, plecă până la preotul sârb, deşi foarte bisericoasă nu părea a fi nici ea.

            Cucernicul Milan îşi udase tocmai straturile cu părădaise şi se cinstea cu o ştamplă de răchie. Auzise de isprava lui Pera şi o sfătui pe femeie să fie liniştită că poate fi şi mai rău în anii ce vin; cât despre spurcăciunea de limbă a soţului… îl înţelegea, căci nici el nu-i iubea pe ăştia, de aia l-au chemat şi la raion şi la vicariat.

            Ajunsă acasă mai descumpănită decât plecase, Catiţa îi spuse omului ei doar atât: ʺPero, Pero, câţi neprieteni îţi faci tu cu limba…ʺ

            El, deşi era sub efectul inconfundabil al dublului monopol, îi adresă nevestei sale câteva cuvinte devenite memorabile printre măhălenţi, prin profunzimea lor : ʺCatiţo, draga mea, omu fără duşmani… îi om fără valoareʺ.

de Dan Negrescu

Canon pentru Dumnezeu în capitala lumii

Bătrânul profesor de muzică locuia într-o casă de pe vremuri; sau, cel puţin, aşa o credeam noi, pentru că, din cauza tufelor de liliac, nu vedeai mare lucru din ea.

Cei asemenea lui spuneau că fusese celebru odinioară; a tradus în română libretele unor opere; chiar pe cel de la Liliacul, deşi nu e operă. Vorbea atâtea limbi...

Mulţi măhălenţi au învăţat muzică de la el, pentru că dom' profesor ştia şi vioară, şi pian, şi flaut, şi să dirijeze coruri. Mai ales de sărbători nu se putea fără el. Totuşi alergătura nu era obositoare, căci toate bisericile, adică românească, nemţească şi sârbească, erau în acelaşi perimetru.

În acel an, ultimul în care l-am mai văzut şi auzit, şi în care Isus s-a decis să învie pentru toţi odată, dom' profesor dirija canonul pe mai multe voci şi la sârbi, şi la români; la nemţi mai verifica şi orga. In după-amiaza premergătoare învierii, ieşise chiar din biserica nemţească şi venea hotărât către cea românească, după care, desigur la fel de ferm, avea să meargă spre cea sârbească. Toaca era în faţa bisericii, sunând invariabil, chiar dacă bătea cu ciocanele mereu alt tânăr.

Dom' profesor s-a oprit în dreptul nostru, iar noi l-am salutat. Cineva continua însă să bată toaca, la care profesorul zise: "Măi orbete, ia mai lasă toaca aia puţin..." S-a făcut o linişte solemnă, la care tot dom' profesor ne întrebă:

"Măi gorobeţilor, ia spuneţi, ştiţi voi de ce e Mehala capitala lumii?"

Evident că nu ştiam; iar să râdem de omul care cunoştea atâtea limbi şi instrumente nu se cădea, aşa că am mormăit în cor un "nu", mai mult mirat decât sincer, pentru că nu ne aşteptaserăm la o asemenea întrebare. 

Iar dom' profesor ne-a învăţat atunci, pe viaţă: "Vă spun eu de ce, şi să nu uitaţi, mă, niciodată: de aia pentru că noi cântăm aici canonul pentru Dumnezău, nu pă tri voci, ci pă patru limbi, şi pă nemţeşte, şi pă româneşte, şi pă ungureşte, şi pă sârbeşte, că toţi nis ai Lui".

de Dan Negrescu

Descoperă cartierul istoric al Timişoarei: Mehala

De unde a venit numele de „Mehala” şi ce colonii s-au perindat prin cartier?

Află mai multe poveşti de la istoricii oraşului, condimentate cu muzică, texte ale unor scriitori importanţi, scenete de teatru haioase şi interactive şi lucrări plastice realizate de elevi.

UNDE? Şcoala Gimnazială Nr. 19 Avram Iancu

CÂND? Vineri, 9 noiembrie 2012, ora 13:00

Află trecutul cartierului tău şi povesteşte-l şi altora!

Atelierul de linogravură

          Ziua de 23.10.2012  a fost una specială pentru elevii Şcolii Gimnaziale Nr. 19 din cartierul Mehala.

50 elevi din clasele a VI-a B şi a IV-a C, împreună cu artiştii plastici ai Fundaţiei Rubin, au învăţat despre tehnica de linogravură. După cum îi spune şi numele, este tehnica gravurii în linoleum, un material recent care a încercat să preia rolul lemnului. Placa de linoleum, după ce a fost încernăluită cu cerneală tipografică pe toată suprafaţa plăcii de linoleum, s-a tipărit pe o coală de hârtie cu ajutorul presei tipografice.

Suprafaţa de tipărit nu a fost mare, aşa că s-a imprimat cu ajutorul lingurii prin presiune şi mişcări circulare, copiii implicându-se mai activ şi cu mai mult entuziasm. După ce s-a realizat tipărirea, exemplarele s-au lăsat la uscat. Acestea înfăţişează stiluri arhitecturale, şi bisericile reprezentative ale cartierului. 

Rezultatele artistice de creaţie în urma atelierului le veţi descoperi în fotografiile de mai jos!

Documentaţie istorică - Cartierul MEHALA

             Este singurul cartier actual care a existat şi în Evul Mediu, în perioada stăpânirii otomane. Denumirea vine de la cuvântul turcesc Mahala, cartier mărginaş al unui oraş. Între zidurile cetăţii Timişoara şi cartierul iniţial exista o distanţă de câţiva kilometri, în care în timp au fost construite diverse clădiri, de exemplu cartierul Circumvalaţiunii a apropiat  Mehala de cetate.

            În această zonă se afla şi reşedinţa de vară a Paşei de Timişoara, construcţie aşezată pe un teren mărginaş cu o fântână care este cunoscută ca având o apă deosebit de bună. În timpul Habsburgilor aici s-a aflat reşedinţa de vară a guvernatorului militar, apoi civil al Banatului. După arderea ei în anul 1849, ruinele s-au deteriorat, rămânând vizibile doar pivniţa şi fântâna reşedinţei. Mehala era cunoscută în Timişoara de altădată mai ales pentru Fântâna Paşei, cum era denumită reşedinţa de vară a paşei Brunner. Cu un pavilion central în mijlocul unei grădini tipic orientale, reşedinţa a fost păstrată şi folosită de către conducătorii oraşului şi după alungarea turcilor din 1716 devenind, sub cârmuire austriacă, „Präsident Garden”. Ajunsă în administraţia Episcopiei Ortodoxe, Fântâna Paşei avea să sufere în urma atacului revoluţionarilor de la 1848, fiind arsă până la temelii; nu a mai fost construită apoi. Urmele au rămas însă mult timp după aceea, timişorenii trecuţi de prima tinereţe amintindu-şi cu siguranţă ruinele din Calea Torontalului, mărturii ale locului unde, acum aproape 300 de ani, Prinţul Eugeniu de Savoya şi Mehmed Aga semnau actul de capitulare prin care Timişoara redevenea creştină.

După dispariţia cartierului medieval Palanca Mare, o parte a locuitorilor se mută în Mehala, sat cu primărie proprie, separat de Timişoara. Populaţia era în special ortodoxă, mai apoi se alătură acestora locuitori germani şi maghiari. În anul 1751 Mehala plătea un impozit similar cu cel al cartierului Fabric, cel mai populat al oraşului.

În jurul Mehalei au existat câteva colonii: Ronaţ, Anheuer, Blaşcovici, care astăzi sunt integrate cartierului. Cele trei biserici din piaţa centrală Avram Iancu: ortodoxă sârbă - cea mai veche din cartier, romano-catolică şi cea ortodoxă română întregesc caracterul de Banat în miniatură al acestui cartier. 

În 1 ianuarie 1910 comuna Mehala devine al V-lea cartier al oraşului Timişoara, prin Hotărârea Consiliului Local, primind oficial numele de Franzstadt, deşi toată populaţia îi zicea în continuare Mehala.

            Tradiţiile şi obiceiurile populaţiei au fost deosebit de interesante, particulare faţă de alte cartiere. Marea lor majoritate s-au atenuat, unele au dispărut chiar. Odată cu plecarea multor măhălenţi în oraş sau în lumea largă, tradiţile se atenuează. Încă există măhălenţi în Timişoara, care sunt repere ale artei şi culturii cartierului, conservând vechile tradiţii în încercarea de a le face cât mai cunoscute în rândul populaţiei actuale.

Cartierul Mehala a fost unit cu Cartierul Cetate prin intermediul tramvaiului nr. 4, care circulă şi acum. În acelaşi timp drumul putea fi scurtat pe drumul care azi este str. Gheorghe Lazăr.

            Sportul reprezentativ al cartierului, fotbalul, a fost leagănul fotbalului timişorean. Zeci de echipe se întreceau pe terenuri improvizate sau pe cel existent odinioară în zona Circumvalaţiunii II de azi. Una din aceste echipe se numea chiar Larma, datorită jucătorilor mai gălăgioşi. Se juca fotbal în diferite tipuri de echipe, cei tineri şi cei maturi, între cei din Nord şi Sud, între cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi. Dintre marile nume ale fotbalului românesc şi nu numai, născuţi şi crescuţi în Mehala, îi amintim aici pe Pavlovici, Deheleanu, Bădeanţu, Sfera, Weczel, Vogl, Kovacs I, jucători internaţionali. Larmatierii jucau hochei pe gheaţă la Balta verde.

Dintre remarcabilele personalităţi ale Mehalei merită amintiţi pe scurt următorii: Samoil Şagovici, jurist, primar al Timişoarei şi unul dintre artizanii construcţiei Catedralei din Mehala, Ioan Doboşan, primar al oraşului, Vasile Ubegan, preotul Ioan Plavoşin. 

Construcţia cartierului Circumvalaţiunii a însemnat dispariţia fostului loc al târgului, apoi sediu al unor unităţi militare şi integrarea constructivă definitivă a Mehalei ca parte integrantă a Timişoarei.

       

Prof. Dr. Ioan Haţegan